Alexandru T.Draganescu:”Zile de razboi “(fragment din romanul” Sabia si Cuvantul”)

Cursurile şcolare la licee s au scurtat cu aproape o lună şi toată lumea simţea apropierea declanşării războiului,

Eram acasă la părinţi, la ţară, lucram la munca cîmpului şi într o dimineaţă de iunie am auzit la radioul pe care l avea familia mea, ordinul dat de generalul Antonescu către armată: „Ostaşi! Vă ordon să treceţi Prutul!”. Era un ordin scurt, dar înfiora şi îmbărbăta oştirea română.

Tatăl meu a plecat mobilizat ca ofiţer de rezervă, în cadrul Batalionului 4 vînători de munte, din Predeal.

Eram acasă, cu mama şi fratele meu. Am suportat cu bărbăţie totuşi acest şoc. Ne a îmbărbătat şi încurajat buna mea mamă, învăţătoarea care poseda un suflet mare de român şi o inteligenţă şi clarviziune rar întîlnite.

Parcă o aud şi acum: „E dreptul nostru să ne apărăm pămîntul străbun, nu suntem cuceritori, dar nu ne putem pleca în faţa atacului şi ocupaţiei bolşevice”.

Satul rămăsese aproape gol prin plecarea majorităţii bărbaţilor, mobilizaţi în război. Serile erau mai liniştite şi umblatul prin sat, mai rar. Camuflajul se aplica cu stricteţe la sate.

Curînd după începerea războiului, tîrziu în noapte se auzeau huruitul avioanelor ruseşti care mai lăsau bombe la întîmplare. Comunicatele de pe front erau în general scurte, dar care anunţau victoriile noastre pe frontul Basarabiei.

Rar, dar totuşi veneau veşti în sat, că a mai căzut pe front cîte un oştean dintre sătenii plecaţi pe front. Jalea se aşternea în tot satul şi subiectul în discuţie era „cel căzut”.

Cît de grea treceau zilele pentru unele familii, este imposibil de descris.

Nici noi nu ştiam nimic de tata. Dar bănuiam că vînătorii de munte încă nu intraseră pe linia I de front.

Într un tîrziu ne a venit o scrisoare prin care tata ne anunţa că face parte din Comandamentul vînătorilor de munte şi se ocupă de educaţia patriotică în rîndurile ostaşilor.

Cursurile şcolare erau scurte, ţinute în special toamna tîrziu şi iarna – primăvara se încheiau – aşa că mare parte din an stăteam acasă lîngă mama şi fratele meu şi ajutam în gospodărie.

Pînă în 1943, august, nu prea am simţit pericolul războiului. Dar în 1 august 1943 a fost puternicul atac aerian anglo american asupra oraşului Ploieşti şi la plecare superbombardierele au trecut pe deasupra satului nostru, la joasă înălţime şi ca să intimideze au mai slobozit şi rafale de mitralieră care din fericire n au omorît pe nimeni. în acea zi ne am dat seama că pericolul din ce în ce va creşte.

Acest lucru s a petrecut pe 4 aprilie 1944 când bombardamentele americane şi engleze s au dezlănţuit cu furie asupra ţării noastre. Eu venisem acasă numai cu cîteva zile mai înainte de acest masacru dezlănţuit asupra întregii ţări. Cursurile la liceul pe care l urmam în Bucureşti se terminaseră, deci anul şcolar, pe 30 martie.

O zi liniştită de primăvară, 4 aprilie, cu cer senin, a rămas în imaginea mea ca o zi de groaznică dezlănţuire a forţelor militare care pînă nu de mult ne fuseseră prieteni. Acum englezii şi americanii se aliaseră cu ruşii şi ne căsăpeau.

În această zi, mai multe oraşe din ţară şi capitale Bucureşti fuseseră zguduite de covorul de bombe lansat cu furie din ceruri peste fiinţele nevinovate, zeci de mii de oameni au murit în acea zi. Seara, radio Bucureşti anunţa tragedia umană cunoscută de locuitorii oraşului Bucureşti.

Şi au urmat apoi zile la rînd, sistematic, uneori şi noaptea, bombardamente şi alarme aeriene anunţate de radio Bucureşti. Nici atunci şi nici mai tîrziu n am înţeles raţiunea acestui măcel dezlănţuit de englezi şi americani care făceau jocul şi mai ales organizau apărarea colosului sovietic care mai tîrziu, nu peste mulţi ani, avea să i ameninţe chiar pe ei, în cadrul războiului rece despre care sigur vom mai aminti în cadrul lecturii.

Începuseră contralovituri pe frontul de răsărit, posibile prin bombardamentele pustiitoare ale englezilor şi americanilor. Iată deci că în vara lui 1944 frontul se apropiase mult de locurile de unde plecase. Se discutau fel de fel, circulau o serie de zvonuri ba chiar că Antonescu discută în secret un armistiţiu cu ruşii.

Spre regretul multora, armistiţiul nu la încheiat Antonescu, închis şi predat ruşilor de Mihai de Hohenzolern şi de o grupare în care rolul de căpetenie l au jucat Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Mulţi istorici au căutat să explice acest act ba eliberator, ba necesar, ba ca o trădare regală. Nici astăzi nu s a ajuns la o clarificare istorică precisă fiindcă sunt încă mulţi trăgători de sfori, atît în ţară cît şi în afara ei.

Cert este că a făcut drum liber armatelor ruseşti care s au comportat ca nişte năvălitori.

Îmi amintesc zilele în care au ajuns în satul meu, armatele ruseşti. La cîteva zile după actul trădător al lui Mihai de Hohenzolern, act trădător de interesele naţionale nu faţă de fascismul german, au pătruns avangardele sovietice în satul meu. Situat pe şoseaua naţională asfaltată Bucureşti Alexandria Craiova, la 60 de km de Capitală, într o după amiază călduroasă de august, pe uliţele satului mişunau jeep uri cu sovietici şi cîţiva translatori proveniţi din românii basarabeni, înrolaţi în armata sovietică.

Căutau case mai arătoase şi locuri bune pentru amplasamentul tehnicii militare şi a trupelor. Casele mai arătoase le căutau probabil pentru încartiruirea ofiţerilor superiori sau pentru jaf, aşa cum s a văzut în noaptea următoare.

Aspectul acestor ostaşi şi cîţiva ofiţeri ceva mai mărunţi în grad care făcea fel de fel de observaţii gălăgioase translatorilor, era de a dreptul înspăimîntător. Mai întîi prin croiala pantalonilor şi a rubaştelor apoi prin cizmele încăputate cu postav, cu pistoalele mitralieră agăţate de gît, gata să declanşeze imediat o rafală. Toţi aveau figuri de fiare gata să atace, gata să doboare.

Am fost puternic şocat la apariţia acestor jivine cu chip de om. N am înţeles dacă războiul îi dezumanizase complet sau educaţia bolşevică înrăită asupra oamenilor i a adus în asemenea hal.

Cert este că am simţit un puternic fior de teamă când am schimbat primele vorbe cu un translator şi un ofiţer pătruns în curtea casei părinţilor mei. Întrebarea pusă de translator a fost: „Cine locuieşte aicea, mă, tovarăşi?”. I am spus că este locuinţa învăţătorului din sat. „Iar tu ce faci?”. I am răspuns că sunt elev la liceu şi acum sunt în vacanţă la părinţi.

Poruncitor şi obraznic mi a zis: „Deschide uşile, să văd pe cine va trebui să primiţi astă seară să doarmă la voi”. Intrat în casă, a privit şi a zis: „Vor veni 2 ofiţeri astă seară, să i primiţi bine, că altfel….” şi mi a arătat pistolul mitralieră agăţat de gît.

Au plecat şi la cîteva ore satul a fost invadat de trupe care s au aşezat pe uliţe şi pe locurile virane. Nu după mult timp satul a început să vuiască de zgomotul şi de cîntecele ruseşti ale soldaţilor.

Aşteptam să vină cei doi ofiţeri înscrişi să vină să doarmă la noi. Mama pe la bucătărie, tatăl venit de la regiment în concediu fusese prins de evenimente acasă. Şi mama şi tata căutau să stea cît mai feriţi de ochii năvălitorilor dezlănţuiţi.

Eu stăteam în curtea casei împreună cu bunul meu prieten Mitu, fiul ţăranilor vecini cu casa noastră care era de vîrstă apropiată cu mine.

El mi a fost ani de zile o fiinţă foarte apropiată, acum prieten de nădejde, un om deosebit de corect. Despre el am să mai reamintesc pe parcursul realităţilor vieţii din această carte.

Tîrziu, în noapte, am auzit voci prin întuneric, în curtea noastră. Erau ostaşi sovietici ce căutau pe la coteţe. Am tăcut şi am aşteptat. S au îndreptat spre casă şi au strigat ruseşte. N am înţeles ce au zis dar ne am trezit cu ei lîngă uşă. Au scăpărat o brichetă. Ne am dat seama că erau beţi. Am înţeles prin semnele lor că vor băutură altfel ne împuşcă. Pe loc am simţit prin comportarea lor tîlhărească, sabia deasupra capului. I am spus lui Mitu: „Hai să le dăm o damigeană cu ţuică, să scăpăm de ei”. Tata care înţelegea bine limba rusă, fiindcă fusese în prima parte pe front, a venit, dar n a vorbit ruseşte şi a adus o damigeană cu ţuică. Sesizase pericolul. Le a făcut semn să dea bidoanele şi le a turnat ţuică în el. În timp ce tata făcea această operaţie, unul din soldaţii ruşi a stat tot timpul cu pistolul mitralieră îndreptat spre noi. Ne a cerut şi de mîncare. Mitu a adus repede din bucătărie o pîine şi le a dat o. Unul dintre ei mi a spus în ruseşte şi tata a înţeles, că dacă nu le dădeam băutură şi mîncare, ne împuşcau. Am simţit în acele clipe o groaznică scîrbă faţă de acest popor, un dezgust şi o ură pe care am păstrat o în suflet şi niciodată nu am avut alte sentimente faţă de U.R.S.S.

A doua zi, satul arăta ca după cataclism. Garduri rupte, locuinţe părăsite, şanţuri pline de resturi vegetale şi animale, piei de animale şi fulgi de păsări. Un miros de hazna plutea în aer.

Noi nu realizasem că cea mai mare parte din săteni părăsiseră satul şi fugiseră la cîmp şi se ascunseseră în porumburi. Multe case au fost jefuite complet de soldaţii sovietici.

A doua zi am plecat cu familia la vreo 10 km de şosea, într un sat mai departe de căile de comunicaţie pe care penetrau trupele sovietice.

Când ne am întors după o săptămînă, n am mai găsit nimic în curtea casei, toate păsările şi 2 porci dispăruseră. O vecină de a noastră plîngea că i luaseră tot ce a ţesut de zestre pentru fiica sa. Au venit 2 rusoaice şi au încărcat într un camion tot ce le a plăcut, în văzul şi sub plînsetele bietei noastre vecine.

După ce au trecut primele valuri de trupe care au ras tot ce se putea mînca şi fura, ultimele detaşamente care mai treceau întrebau de direcţia Berlin.

Acestea au fost primele semne ale răului ce urma să se aştearnă în ţară.

Şocul groazei a cuprins cea mai mare parte a populaţiei, astfel că ţărăncile se închinau la vederea soldaţilor sovietici de parcă ar fi apărut în faţa lor, diavolii.

Eram destul de mare, aveam 18 ani, aşa că am putut înţelege şi reţine evenimentele ce s au petrecut la 23 august 1944 şi apoi am trăit întreaga perioadă a dominaţiei comuniste care vrînd, nevrînd a trebuit să o parcurg.

Dar despre asta, în continuare, în această carte care se vrea cît mai fidelă realităţii trăite.

Trăind ceas cu ceas evenimentele intrării trupelor sovietice în satul meu, este interesant de zăbovit asupra dezastrului rămas în urma lor. Spuneam de resturi vegetale şi animale rămase prin şanţuri şi pe terenurile virane unde se instalaseră trupele dar unele rămăşiţe sunt de a dreptul înspăimîntătoare. Vaca unui sătean, tăiată în acea noapte de groază de către soldaţii sovietici, a rămas jumătate nejupuită, iar cealaltă jumătate fusese friptă în hălci pe un jar mare şi împărţită între ei. A doua zi cîţiva cîini se ospătau din jumătatea rămasă nejupuită.

Un cioban care avea în oborul său două oi din cele sterpe şi pe care în fuga lui de acasă le părăsise, n a mai găsit decît pieile întinse pe jos, carnea fusese mîncată de năvălitori. Şi atenţie! din toate păsările satului aflate prin coteţe, găini, raţe, gîşte, a doua zi n a mai fost găsită nici una. Doar fulgii şi capetele bietelor păsări marcau locurile unde fuseseră sacrificate.

Primarul de atunci, un bătrînel foarte simpatic a trecut a doua zi pe uliţe şi se închina de cele ce vedea.

Trecînd pe la poarta noastră a spus un sărut mîna domniţă, mamei mele şi constata cu amărăciune că nu şi a închipuit în viaţa lui că va întîlni o asemenea tîlhărie din partea unui popor. Doar la istorie învăţase despre năvălirile barbarilor şi a trăit să vadă o asemenea năvălire din partea bolşevicilor. Primarul a sfătuit pe puţinii oameni întîlniţi în sat, să se refugieze cît mai departe în cîmp, să evite întîlnirile cu aceste fiinţe brute care erau soldaţii bolşevici.

La cîteva zile, a trecut prin sat, spuneau vecinii noştri, cîteva căruţe încărcate cu pradă. Erau ultimii soldaţi pierduţi pe drum şi întrebau încotro este Berlinul. De gîtul uni cal înhămat la o căruţă, se afla agăţat un ceas deşteptător desigur furat din cine ştie ce casă.

Era luna august şi destul de cald. Duhoarea locurilor unde se sacrificaseră animale şi păsări, pieile azvîrlite peste tot, lipsa oamenilor din sat ce puteau face curăţenie, au făcut ca încă după jumătatea lui septembrie a acelui an, mirosul greu încă să persiste în satul meu, devastat de bolşevici.

Printre marile jafuri ale soldaţilor, s au înregistrat şi întîmplări tragi comice săvîrşite de armatele ruseşti, se află şi isprava unor rătăciţi în ale furtului şi jafurilor. Erau printre ultimii soldaţi ce se scurgeau spre Berlin aşa cum le plăcea să spună, era poala sau drojdia, cum spune zicala înţeleaptă a poporului român. Cîteva căruţe încărcate cu obiecte de jaf şi butoiaşe cu vin şi ţuică, peste care erau căţăraţi cu pistoalele mitralieră de gît, nişte brute cu ochii injectaţi de băutură, au luat un drum de cîmp, aiurea faţă de cel pe care se circula normal. Acest drum ducea spre o pădure foarte mare, la cîţiva kilometri de satul meu şi în care fusese amenajat un mare depozit de muniţie pentru artilerie şi aviaţie. Acest depozit era bine camuflat şi păzit de partea sedentară a unui regiment din oraşul. Oricum paza era bine organizată şi nu se putea pătrunde oricum aici. Dar ostaşii sovietici din cele cîteva căruţe au nimerit chiar în această pădure, unde au fost somaţi de santinelele române prin foc de avertisment.

Sigur că beţivanii au ripostat pe loc şi s au pomenit încercuiţi cu foc de către români. Într o asemenea situaţie, sigur că bravii beţivi au întors căruţele şi în fuga cailor au nimerit într o baltă din apropiere.

Două zile au stat să se usuce hainele de pe ei şi să adune bagajele pierdute în fuga lor de către „bravii beţivi sovietici”.

Şi cum românul este isteţ şi inventiv, unor asemenea soldaţi ruşi, rămaşi mult în urmă de cîrdul năvălitor şi cum erau puşi numai pe jaf şi beţie, o grupă de tineri români, în total 3, între 16 18 ani, le a dat o lecţie pe care sigur au ţinut o minte aceste figuri sovietice.

Şi trebuie reţinut că totul a fost simplu, dar pînă la urmă complicat. Tinerii români, le au dat pe 2 cai, furaţi de ruşi, 5 l de ţuică pe care rusnacii s au grăbit să le bea. Sigur, făcuţi praf de puterea alcoolului şi poate obosiţi de drum le au dat cei doi cai ce erau legaţi de căruţă şi s au culcat la umbră.

Românaşii noştri au luat caii tocmiţi dar nu s au dus departe. Când ruşii au adormit bine, beţi fiind, ceilalţi 2 cai ce se aflau înhămaţi dar şi aceştia furaţi, au fost luaţi şi aceştia de românaşi şi duşi au fost.

Când s au trezit rusnacii, aveau căruţa fără cai. Dar repede au făcut rost de alţi cai din grajdurile moşierului Arion din satul meu. Erau de altfel printre ultimii, fiindcă tot luaseră „bravii” sovietici şi de unde iei şi nu mai pui la loc, totul se termină.

Flăcăii noştri care i făcuseră pe rusnaci erau din 2 familii cărora, alte valuri de ruşi care trecuseră peste sat, le luaseră pînă şi căruţele. În felul acesta s au răzbunat, obţinîndu şi înapoi ceea ce pierduseră cu cîteva zile înainte.

Vorbe multe şi nu fără temei au circulat de la om la om, despre isprăvile năvălitorilor sovietici. Jafuri săvîrşite uneori în bande, alteori răzleţi de cele mai multe ori jafurile erau însoţite de contuzii fizice şi chiar de focuri de pistol mitralieră ce a lăsat multă lume fără viaţă.

Generaţiile care au trăit acele clipe de groază desigur au povestit copiilor lor ce au văzut şi ce au trăit şi în felul acesta multe conştiinţe nu s au lăsat amăgite de puterea sovietică şi mai ales de civilizaţia sovietică ce s a înfăţişat lumii ca nişte „scăpaţi” din cuşti, gata puşi pe jafuri şi omor.

Au rămas şi rămîne în minţile românilor acele davai cias, davai denghi, davai vodka, davai vino şi alte davai care de cele mai multe ori erau însoţite de rafale de pistol mitralieră trase spre intimidare.

n am avut niciodată şi nu voi uita că am fost somat cu pistolul mitralieră de bandele bolşevice să le dau băutură şi le a dat ca să mă scape bietul meu tată. Am fost la o clipă de a fi împuşcat, am fost cu sabia bolşevică deasupra capului. Cu acest coşmar tîrziu, în decembrie al anului 1944, am plecat la Bucureşti unde am reluat cursurile şcolare. Anul şcolar a fost foarte scurt, din decembrie pînă în iunie 1945, când deja se încheiase de o lună războiul.